GoodFellas

- Ce naiba se aude ? Jimmy! - Ce s-a întâmplat ?

- Am lovit ceva ? - Ce se aude ?

Poate ai o pană de cauciuc.

Nu.

- Trage pe dreapta ! - Bine.

NU, Tommy!

E viu. Nenorocitule ! Mori, nemernicule !

Uită-te în ochii mei ! Mori !

De când mă ştiu, am vrut să fiu gangster.

BĂIEŢI BUNI

Credeam că e mai bine să fiu gangster decât preşedintele ţării.

Chiar înainte de a călca pentru prima oară într-o staţie de taxiuri,

ca să-mi găsesc ceva de lucru, ştiam că vreau să fiu de-ai lor.

Acolo mi-am dat seama că locul meu e printre ei.

Aş fi ajuns cineva într-un cartier de rataţi.

Ei nu erau oameni obişnuiţi. Fãceau ce doreau.

Parcau în dreptul unui hidrant şi nu primeau amendă.

Vara, când jucau cărţi toată noaptea, nimeni nu chema poliţia.

Tuddy Cicero.

Tuddy se ocupa de parcarea de taxiuri, de pizzeria Bella Vista

şi de alte câteva locuri, pentru fratele lui, Paul,

care era şeful cel mare în cartier.

Paulie se mişca încet.

Dar el nu trebuia să se mişte pentru nimeni.

La început, părinţii mei s-au bucurat că mi-am găsit de lucru aproape.

Tata, care era irlandez, începuse să muncească de la 11 ani

şi s-a bucurat că îmi găsisem de lucru.

Zicea mereu că tinerii americani sunt prea Ieneşi.

- La revedere, tată. - La revedere. Ia-ţi prânzul !

- Pe curând, Mikey! - La revedere, Henry.

Henry, ai grijă cum traversezi. Să iei lapte !

Mama s-a bucurat când a aflat că familia Cicero

provenea din aceeaşi parte a Siciliei ca şi ea.

Pentru mama, acesta era răspunsul la toate rugăciunile ei.

Eram cel mai norocos copil. Puteam să merg oriunde şi să fac orice.

Îi cunoşteam pe toţi şi toţi mă cunoşteau pe mine.

Băieţii veneau, iar Tuddy îmi dădea cheile să le parchez Cadillac-urile.

Eram un puşti, abia dacã vedeam pe deasupra volanului,

dar parcam Cadillac-uri.

Dar, la scurtă vreme, părinţii şi-au schimbat părerea despre slujba mea.

Pentru ei, era o slujbă cu jumătate de normă,

dar pentru mine era o slujbă cu normă întreagă.

Îmi plăcea. Cei ca tata nu pot înţelege, dar mă simţeam important.

Locul meu era acolo. Eram tratat ca un adult.

În fiecare zi, învăţam să fac bani. Un dolar de aici, unul de colo...

Mi se părea că e un vis frumos.

Tata era mereu supărat.

Deoarece câştiga puţin, deoarece fratele meu Michael e handicapat,

deoarece locuiam şapte persoane într-o casă aşa de mică.

Ce ar fi să-mi spui despre ce e vorba ? E o scrisoare de Ia şcoală.

Zice că nu ai mai dat pe la şcoală de luni de zile!

Te crezi deştept, nu ? Eşti un vagabond !

Asta vrei să ajungi ?

După o vreme, era supărat că îmi pierdeam timpul la staţia de taxiuri.

Ştia ce se întâmplă acolo. Din când în când, luam o mamă de bătaie.

Dar nu-mi mai pãsa. La urma urmei, toţi iau bătaie din când în când.

- Nu pot să mai fac livrări. - Cum adică nu mai poţi?

- O să strici totul. - Tata mi-a spus că mă omoară.

Vino cu mine !

- El e, puştiule ? - Nu.

- Dar el ? - Nu.

- EI e ! - Prindeţi-I !

- Scuză-mă ! - Da.

Nenorocitule !

- ÎI cunoşti pe puştiul ăsta ? - Da.

- Ştii unde locuieşte ? - Da.

- Tu îi duci corespondenţa ? - Da.

De acum încolo, îmi aduci mie toate scrisorile de Ia şcoală. Ai înţeles ?

Dacă mai primeşte vreo scrisoare de Ia şcoală, te bag cu capul în cuptor !

Se rezolvase. Nu mai primeam scrisori de la şcoală şi nici din altă parte.

După câteva săptămâni, mama s-a dus la poştă, să facă reclamaţie.

Cum puteam să mă mai duc la şcoală, să jur credinţă steagului

şi să ascult prostiile despre guvernul nostru ?

Lui Paulie nu-i plăceau telefoanele. Nu avea telefon acasă.

Altcineva primea telefoanele lui.

Apoi răspundea telefoanelor primite de la un telefon public.

Unii oameni numai asta făceau. Primeau telefoane pentru Paulie.

Deşi era foarte ocupat, Paulie nu vorbea cu şase oameni odată.

Dacă era o problemă cu sindicatele sau vreo reclamaţie,

Paulie nu discuta decât cu şefii.

Se discuta între patru ochi. Lui Paulie nu-i plăceau conferinţele.

Nu voia să audă nimeni ce spunea el sau ce i se spunea.

Sute de oameni depindeau de Paulie şi el primea o parte din ce câştigau.

Plăteau tribut, ca în locurile natale, numai că o făceau în America.

În schimb, Paulie îi proteja de cei care voiau să-i înşele.

Asta era tot. Dar cei de la FBI nu au putut să înţeleagă.

Paulie oferea protecţie celor ce nu se puteau duce la poliţie.

Doar atât ! Era un fel de secţie de poliţie pentru băieţi.

Oamenii mă priveau altfel. Ştiau că mă învârt în cercuri înalte.

Nu mai trebuia să stau la rând la brutărie, duminica dimineaţa.

Proprietarul ştia cine sunt şi venea imediat la mine.

Indiferent câţi oameni erau la coadă, pe mine mă servea primul.

Vecinii nu mai parcau pe aleea noastrã, deşi noi nu aveam maşină.

La 13 ani, câştigam mai mult decât majoritatea bărbaţilor din cartier.

Aveam mai mulţi bani decât aveam nevoie. Aveam tot ce îmi doream.

Într-o zi, nişte copii din cartier i-au dus sacoşele mamei până acasă.

Ştiţi de ce ? Din respect.

Bună, mamă. Ce părere ai ?

- Priveşte ce pantofi am. Îţi plac ? - Dumnezeule ! Arăţi ca un gangster.

M-au împuşcat ! Ajutor !

Închide uşa !

Atunci am văzut pentru prima oară un om împuşcat.

Mi-a părut rău pentru el. Dar Tuddy avea dreptate.

Ştiam că Paulie nu voia să moară cineva în clădire.

Henry, eşti un idiot ! Ai murdărit opt şorţuri din cauza Iui.

Nu înţeleg ce naiba e cu tine ! Trebuie să-I călesc pe băiatul ăsta.

Ce vremuri bune erau ! Bãieţii erau peste tot.

Asta a fost înainte de Apalachin şi de Joe Nebunul,

care a omorât un şef şi a pornit războiul.

Am început să cunosc oameni. L-am cunoscut pe Jimmy Conway.

Nu avea mai mult de 29 de ani, dar era deja o legendă.

Când intra într-o încăpere, toţi cei care se aflau acolo se bucurau.

Îi dădea portarului 100 de dolari doar pentru că îi deschidea uşa.

Băga sute în buzunarele dealerilor şi în ale celor ce făceau jocurile.

Barmanul primea o sută doar pentru că ţinea cuburile de gheaţă la rece.

- Jimmy, fă cunoştinţă cu Henry. - Îmi pare bine.

- Mulţumesc. - Adu-mi de băut!

Tot oraşul se temea de Jimmy.

A fost închis prima oară Ia 11 ani,

iar la 16 ani dădea lovituri pentru şefii Mafiei.

Pe Jimmy nu îl deranja să dea lovituri. Erau afaceri.

Însă ceea ce îi plăcea cel mai mult era să fure. Îi făcea mare plăcere.

Jimmy era genul de om care inspira personajele negative din filme.

Dă-mi portofelul !

Poate ştii cine suntem noi, dar noi ştim totul despre tine, ai înţeles ?

Era unul dintre cei mai mari contrabandişti

de băutură, ţigări, lame de ras, crevete şi homari.

Crevetele şi homarii mergeau cel mai bine. Se vindeau foarte repede.

Acţiunile lui erau simple. Victimele îi dădeau tot.

I se spunea Jimmy "Rafinatul".

Şoferii îl iubeau. Îi dădeau informaţii despre transporturile bune.

Fiecare îşi primea partea.

- Vin după restul mai târziu. - Bine. Pe curând !

Henry, vino încoace ! Salută-I pe Tommy.

- Îmi pare bine, Henry. - Veţi lucra împreună.

Îmi convine.

Jimmy, ai ceva bun ?

Când poliţia a trimis o armată întreagă după Jimmy, el ce a făcut ?

Şi i-a făcut parteneri.

- Totul e în ordine ? - M-aş plânge, dar cine mă ascultă ?

Dă-mi un Pall Mall.

- Două Lucky. - Mulţumesc.

- Ce vrei ? - Un Pall Mall.

- Ce faci aici ? - E în ordine.

- Pentru că ţi-a permis maică-ta ? - Câte cartuşe vrei ?

- De unde ai ţigările ? - Ia-I de aici !

- Nu înţelegeţi. - Tu nu înţelegi. S-a închis prăvălia.

- L-au umflat pe Henry. - Unde ?

La fabrică, unde vindea ţigări.

Statul New York contra Henry Hill. Dosarul nr. 704162.

Eu sunt.

Henry, vino încoace ! Rămâi acolo.

Dle avocat, puteţi să începeţi.

- Bună, Jimmy. - Felicitări !

- Poftim cadoul de absolvire. - Pentru ce ? M-au arestat.

Toţi suntem arestaţi. Dar te-ai descurcat. Nu Ie-ai spus nimic.

- Credeam că eşti supărat. - Sunt mândru de tine.

Te-ai descurcat ca un bărbat.

Ai învăţat cele două lucruri importante în viaţă.

- Care anume ? - Uită-te Ia mine !

Să nu-ţi trădezi niciodată prietenii şi să-ţi ţii gura întotdeauna.

- Iată-I ! - Ai spart gheaţa !

Felicitări, Henry !

Dupã ce am mai crescut, mărfuri în valoare de 30 miliarde de dolari

treceau prin aeroportul Idlewild, iar noi încercam să le furăm.

Crescuserăm lângă aeroport, care era pe teritoriul lui Paulie.

Aveam prieteni şi rude care lucrau acolo

şi care ne anunţau ce sosea şi ce pleca.

Dacă vreun camionagiu sau vreo linie aeriană ne făceau probleme,

Pauiie punea sindicatul să-i sperie cu greva.

Câştigam mai mult decât cu pariurile şi Jimmy se ocupa de afacere.

Când aveam nevoie de bani, jefuiam aeroportul.

Pentru noi, era mai bun decât Citibank.

- Ai un telefon ? - E acolo.

Doi negri mi-au furat camionul. Îţi vine să crezi aşa ceva ?

Eram Jimmy, Tommy şi eu. Mai erau Anthony Stabile...

Frankie Carbone...

Fratele lui Mo Black, Andy Grăsanu'...

Şi oamenii lui: Frankie Macaronaru'...

Freddy Nas- Teşit. ..

Pete Ucigaşul, fratele Iui Sally Îndrăzneţul.

În sfârşit, Nickey Ochiosul şi Mikey Franzese.

Şi Jimmy Două-Ori, poreclit astfel deoarece spunea totul de două ori.

Mă duc să aduc hârtiile, să aduc hârtiile.

Ce sunt astea ? Haine ? Henry, am nevoie de costume, nu de haine.

- Costumele sosesc joi. - Ştiu, dar suntem în toiul verii.

- Ce să fac cu haine de blană ? - Dacă nu Ie vrei, Ie iau înapoi.

Nu Ie lua, Ie vreau. Ştii cum facem ?

Le punem în frigider, cu carnea. Ce zici ?

Nu concepeam să trăim altfel.

Pentru noi, oamenii corecţi, care lucrau pe te miri ce,

se duceau cu metroul Ia lucru şi-şi plăteau facturile, erau ca şi morţi.

Erau fraieri. Nu aveau curaj. Dacă voiam ceva, noi luam, pur şi simplu.

Dacã se plângea cineva,

o încasa aşa de rău, că nu se mai plângea niciodată.

Devenise un obicei.

Nu o să reuşesc niciodată.

Frankie, ce legătură are 528 cu 469 ? Nu-mi vine să cred !

Nici măcar nu sunt numere apropiate.

Henry, e floare Ia ureche. Să nu-ţi faci griji pentru alarme.