8-Bit Christmas

Bună dimineața, Chicago.

Marea întrebare pentru Moș Crăciun:

se poate descurca cu vremea din Chicago?

Ce vreau de Crăciun?

O echipă câștigătoare?

Orice echipă din Chicago.

Ți-ai pus deja dorința de Crăciun, nu?

Desigur. Am o listă, am și verificat-o de două ori.

Fani Blackhawk din întreaga lume,

fanii de peste tot au avut...

Îmi place perioada asta a anului.

Să ne grăbim, Annie.

Haide. Repede!

Prietenii mei încearcă să dea de mine, așa-i?

Dacă aș avea propriul meu telefon...

Nu renunți și asta mă inspiră. Dar tot nu.

Ce dacă-s într-o clădire în flăcări.

Nu. Un magazin de animale în flăcări.

Nu. Un orfelinat în flăcări,

și trebuie să dau telefon.

Te-ai simți groaznic.

Sunt vieți în joc!

Nu primești telefon. Îmi pare rău.

Mă sună pe telefonul tău mai mulți decât pe tine.

Nu-i adevărat.

Prietenii mei trebuie să-ți trimită mesaj când vor să vorbească cu mine.

E jenant.

Nu sunt jenant. Tatăl lui Maeve e jenant.

Chiar așa? Gheață?

Le-am spus să pună sare.

Ce spuneai?

O clipă.

Jake Doyle.

E pentru tine.

Cincizeci și opt de minute până la bunici. În circulație.

Vrei să jucăm hochei pe alee mai târziu?

Nu, mulțumesc.

De ce nu? Credeam că ți-a plăcut. Ni se potrivește.

Nu-mi mai place hocheiul.

Bine, păi,

să construim un om de zăpadă cu mama și fratele tău?

Tată!

Am putea...

Hei, stai.

Ascultă, fetițo, îmi pare rău de telefon. Nu se va întâmpla.

Nu-mi place să fii dezamăgită.

Uite, știu că anul ăsta este un pic altfel,

dar încă mai poți avea un Crăciun bun.

Cum rămâne cu tine?

Eu întotdeauna am un Crăciun bun.

Alo?

Mamă?

Sigur e plecată cu treburi.

Katie? Charlie?

Mă plictisesc.

De ce nu o vizităm pe mătușa Lizzy în Australia mai bine?

Zborurile alea sunt foarte scumpe.

Ei bine,

ce să fac eu aici?

Eu...

Vino.

- Ce-i aia? - E Nintendoul meu din copilărie.

Arată ca o caserolă.

Caserolă?

Hai, să ne jucăm.

Pot să-i dau mesaj lui Maeve de pe telefonul tău după aia?

Poți să...

Da, dar pot să-ți arăt cum funcționează asta mai întâi?

- Da. - Mulțumesc.

Mai întâi faci asta.

De ce?

Nu știu, așa funcționează.

Drăguț. Poate să nu mai fie praf?

Parcă ai zis că bunicii

nu te lăsau cu jocuri video când erai mic.

Așa-i.

Atunci de unde-l ai?

Când eram copil, îmi doream un Nintendo mai mult decât vrei tu telefonul.

E imposibil.

Știi ce? Azi e ziua ta norocoasă.

Acum am să-și povestesc de unde am Nintendoul meu.

Probabil e cea mai uimitoare, cea mai periculoasă,

cea mai faină poveste a tuturor timpurilor.

Deci... reziști?

E periculoasă fiindcă aș putea muri de plictiseală?

Haios.

Era anul 1987. Sau '88?

Nu. '85, Bears.

- Super Bowl a fost în '86... - Chiar contează?

Bine.

Era la sfârșitul anilor '80.

Să-i spunem decembrie.

Aveam 11 ani.

În timpul iernii, dacă străzile erau curățate,

făceam până la Timmy Keane mai puțin de opt minute.

Pe bicicletă? Cât de repede mergeai?

Super-rapid.

Purtai cască?

Da, desigur.

Întotdeauna purtam casca în anii '80.

Era verde?

Da. Era verde.

Pot să spun povestea?

- Da. - Mulțumesc.

UN CRĂCIUN DE 8 BIȚI

Nintendo!

Regula lui Keane era simplă.

Primii zece copii care intrau pe ușă apucau să joace Nintendo.

Cu unii oameni,

habar n-ai că au o grămadă de bani.

Timmy Keane era exact opusul.

Un psihopat cunoscut,

o lua razna în mod regulat.

- Ai ieșit din joc! - Tu!

Prostie!

Bunică idioată!

Era o lecție timpurie despre cruzimea lui Dumnezeu,

care dăduse singurul Nintendo din oraș unui puști bogat ca Timmy Keane.

Și fiecare copil din școală era la mila lui,

chiar și cei mai buni prieteni ai mei.

Încă o sâmbătă în tranșee.

Mikey Trotter.

Dur, tenace. Avea voie să vadă filme de adulți și se și vedea.

Vreau să pun mine în curtea asta.

Ca în Plutonul, să zboare toți în aer.

Sună periculos.

Evan Olsen.

Nervos, alergic la albine și SpaghettiOs.

Probabil trebuie să plece acasă în curând.

Trebuie să plec acasă în curând.

Mai mult Nintendo pentru noi.

Tammy Hodges.

Inteligentă, sigură pe ea, mare colecționară de carduri de baseball

și viitoare directoare a Hodges Industries.

Cardul cu Canseco valorează cu doi dolari mai mult!

Da, era cardul meu cu Canseco.

Teddy Hodges.

Fratele geamăn al lui Tammy.

Viitorul asistent al directoarei de la Hodges Industries.

Hei. Ce faceți?

Da, și puștiul ăsta.

Scuze am întârziat. Eram la telefon cu Bon Jovi.

Jeff Farmer.

Mincinos patologic.

Nu chiar prieten, dar mereu prin preajmă.

Și ieri ai plecat de la școală devreme

fiindcă Tom Cruise voia să-l dublezi într-o cascadorie?

Știe că și eu am nevoie de viteză.

Deci nu aveai diaree?

Ambele. Tom Cruise și diaree.

Cele două nu se exclud reciproc.

Taci. Tocmai iese.

Nintendo!

- Nintendo! - Liniște!

Ora 8:00.

Timp de joacă.

Vrea careva să joace Nintendo?

Da!

Alege-mă pe mine!

Tu. Tu. Tu nu.

Tu. Și tu!

Am intrat!

Suntem intrați!

Iubesc locul ăsta.

Minunat.

Și acolo era, strălucind în toată măreția ei de plastic gri,

un labirint de cabluri de cauciuc, inteligența electronică așa de avansată

că nici nu era considerată joc video,

ci un sistem de divertisment pe 8 biți.

Salută-l pe micul meu prieten.

Hei, jos cizmele!

Găsiți bandă adezivă dacă aveți găuri în șosete.

Nu atinge peretele! E franțuzesc.

- Fratele meu a rămas afară! - Lăsați-mă să intru!

Cunoașteți regulile.

Primii zece, atât.

Dar e Teddy.

„Dar e Teddy.”

Ticălosule!

Păcat, atât de trist.

Fără doar și poate, era un ticălos.

Dar fără doar și poate, avea cel mai tare subsol

din întregul fus orar.

O masă de biliard, shuffleboard, mașină de pinball,

dozator de suc, mașină de pop-corn ca la cinema.

Hei, nu bea de la aparat.

Și un sertar cu gustări mai bine aprovizionat

decât majoritatea supermarketurilor din Chicago.

Vă e foame? Vreți biscuiți cu cremă, ceva?

- Da. Ar fi grozav. - Sigur.

Mamă.

Mamă!

- Mamă, trezește-te! - Ce?

Adu-mi biscuiți cu cremă!

Câți?

- Doar unul. - Are cineva...

Câștigătorul rămâne.

Mori, mori!

Ești mort.

Hei, vreți să ne jucăm?